Î
n Primul Război Mondial, nu doar bărbații au înfruntat gloanțele și obuzele, ci au fost și femei care au dat dovadă de un curaj extraordinar. Ce-i drept, implicarea efectivă a femeilor în conflictul armat a fost o excepție, mai mult decât o regulă. Poate cea mai cunoscută figură a unei combatante din Primul Război Mondial este cea a Ecaterinei Teodoroiu. Au existat, însă, și alte femei care au avut contribuții semnificative în Marele Război, chiar dacă nu au luptat efectiv, cu arma în mână, așa cum a făcut-o eroina noastră. Dintre aceste femei curajoase, am ales să spunem povestea primei românce pilot de avion, Elena Caragiani și a călugăriței Mina, pe numele ei laic Marina Hociotă. Totodată, aflați mai multe și despre asistentele medicale aflate pe front, dar și despre medicul Marta Buteanu, prima româncă din Transilvania cu grad didactic universitar.
Ecaterina Teodoroiu, Eroina de la Jiu
Una dintre cele mai interesante figuri din perioada Primului Război Mondial a fost Ecaterina Teodoroiu. Ea poate fi asemănată, până la un punct, cu Jeanne d’Arc, pentru curajul cu care a luptat pe front, într-un rol neobișnuit pentru acei ani. Pentru cei mai mulți, însă, a rămas Eroina de la Jiu.
Ea s-a născut în anul 1894 în satul Vădeni, acum cartier al orașului Târgu-Jiu. Istoricii au descoperit că numele său era Cătălina Toderoiu, însă învățătoarea sa de la școala româno-germană din Târgu-Jiu a înscris-o în catalog sub numele de Ecaterina Teodoroiu, pe care l-a purtat mai apoi toată viața. Tânăra avea cinci frați și două surori. Ecaterina Teodoroiu a fost trimisă la un pension în București, unde urma să fie pregătită pentru a fi învățătoare. La București, ea a descoperit mișcarea cercetășească și a devenit cercetaș în anul 1913, în cohorta ”Păstorul Bucur”. După izbucnirea Primului Război Mondial, în 1914, Ecaterina Teodoroiu s-a transferat în cohorta de cercetașe din Târgu-Jiu, ”Domnul Tudor”. Istoricul Luminița Dumănescu ecovă personalitatea și viața Ecaterinei Teodoroiu și povestește, printre altele, cum Ecaterina a petrecut câteva nopți la Bacău, în redacția revistei ”Viitorul Țării”, unde și-a redactat ceea ce numim acum memoriile sale de război. Ecaterina Teodoroiu a fost, fără să vrea, și jurnalist de război.
Dr. Luminița Dumănescu, cercetător, Centrul de Studiere a Populației din cadrul Universității Babeș-Bolyai, despre excepționalitatea Ecaterinei Teodoroiu
În 1916, după intrarea României în război, Ecaterina Teodoroiu a luat parte la luptele prin intermediul cărora voluntarii din Târgu-Jiu au încercat să împiedice intrarea în oraș a trupelor germane. Participă la misiuni de evacuare a răniţilor în luptele de pe Valea Jiului. Curajul şi spiritul ei de sacrificiu ies în evidenţă la jumătatea lui octombrie, acelaşi an, când trupele germane forţează podul de peste Jiu. Armata noastră rezistă cu greu asaltului, dar populaţia oraşului Târgu Jiu, inclusiv grupele de cercetaşi, se mobilizează pentru apărarea acestui punct strategic. De aici încolo, Cătălina va fi cunoscută drept „eroina de la Jiu“. Pentru vitejia sa, a fost decorată cu Virtutea Cercetăşească, în aur.
După acest moment, ea a plecat la Regimentul 18 de Infanterie, unde servea fratele său, Nicolae. Inițial, rolul Ecaterinei Teodoroiu era acela de a acorda asistență medicală răniților însă după moartea fratelui său, ea a decis să lupte cu arma în mână. Ecaterina Teodoroiu aflase că tatăl ei a fost luat prizonier, iar alți doi frați căzuseră în lupte.
Înrolarea ei a fost ușurată de faptul că deja fusese remarcată de Regina Maria a României, care îi aprecia curajul și devotamentul.
“La decretarea mobilizării în august 1916 am fost întrebuinţată ca cercetaşă la îngrijirea răniţilor în Târgu Jiu. Venind chemată la Bucureşti de M.S. Regina, m-am dus, iar la reîntoarcere, cu ocazia celei de-a doua invazii a nemţilor la Târgu Jiu, am aflat că tata, ca sublocotenent de rezervă în Regimentul 18 Gorj, a fost făcut prizonier, iar doi fraţi ai mei, unul sublocotenent de rezervă la Regimentul 7 Călăraşi şi celălalt locotenent în Regimentul 5 Vânători, sunt amândoi morţi pe câmpul de onoare. Nemaigăsind nici pe mama mea şi lipsită de orice ajutor, m-am hotărât a mă înscrie voluntară pentru a-i răzbuna pe ai mei. În ziua de 6 octombrie pierd şi pe ultimul meu frate, caporal în Regimentul 18 Gorj, căzut în lupta de la Porcenii de Gorj; atunci m-am dus la domnul colonel Jipa, comandantul Regimentului 18 Gorj, cerându-i voie să lupt în Regimentul domniei sale. Cu începere din ziua de 7 octombrie am luat parte la lupte în tranşee alături cu soldaţii Regimentului 18 Gorj. Pe ziua de 18 octombrie, în urma unei surprinderi din partea inamicului şi a unei scurte lupte, am fost luată prizonieră. Puţin după aceea fiind escortată de o santinelă germană, am scos neobservată de nimeni un revolver din sân şi am împuşcat santinela şi fiind noapte, am fugit. Cu mine au mai fugit şi alţii de-ai noştri. În timpul fugii însă inamicul a tras focuri şi două gloanţe m-au nimerit, rănindu-mă uşor în piciorul drept. Nouă zile mai pe urmă spărturi de obuz m-au rănit în coapsă. Am fost dusă la spital în Craiova, apoi evacuată la Bucureşti şi, în sfârşit, la Iaşi”.
Fragment dintr-o scrisoare a Ecaterinei Teodoroiu păstrată la Muzeul Militar Național ”Regele Ferdinand I” din București
În spitalul din Iași, la începutul anului 1917, a reîntâlnit-o pe Regina Maria a României. La inițiativa Reginei Maria și la insistențele Principelui Carol, i-a fost acordat gradul de sublocotenent, un grad onorific, spune istoricul Alin Ciupală, în cartea sa, ”Bătălia lor. Femeile din România în Primul Război Mondial”. La propunerea Alteței Sale Regale Principelui Moștenitor Carol I al României, Ecaterina Teodoroiu a fost decorată cu Virtutea Militară, după ce fusese decorată și cu Virtutea Cercetășească.
La externarea din spital, Ecaterina Teodoroiu s-a întâlnit cu un cunoscut din Gorj, locotenentul Gheorghe Mănoiu, cel care avea să devină logodnicul ei. El a primit-o ca voluntar în detașamentul pe care îl comanda în sudul Moldovei.
Regina Maria i-a stabilit Ecaterinei Teodoroiu o soldă de 400 de lei, care îi era plătită din fondurile Familiei Regale. Documentele arată că Ecaterina Teodoroiu cheltuia o mică parte a banilor pentru ea și că își împărțea banii cu camarazii săi. Ecaterina Teodoroiu a primit din nou rolul de a-i îngriji pe răniți, însă, ea a luat arma în mână și a pornit spre linia I. Documentele din arhivele militare arată că era pregătită să lupte cu pistolul, carabina și mitraliera și, de asemenea, știa să arunce grenade și să călărească. Tânăra a murit într-o confruntare militară din 22 august 1917.
Sacrificiul său a impresionat profund opinia publică. În anul 1921, osemintele sale au fost duse și reînhumate la Târgu-Jiu, iar în 1935, autoritățile i-au ridicat un mausoleu realizat de artista basarabeancă Milița Petrașcu. Tot în perioada interbelică, un regiment a primit numele său. De asemenea, în țară au fost ridicate numeroase monumente în cinstea Eroinei de la Jiu.
În perioada comunistă, după desprinderea comuniștilor români de Moscova, modelul Ecaterinei Teodoroiu a revenit în opinia publică. Comuniștii au realizat chiar un film despre ea, în 1978, în care, însă, nu menționează nimic de Familia Regală sau despre activitatea cercetășească. Un regiment din Caransebeș a primit numele eroinei, care rămâne un simbol al spiritului de sacrificiu.
Ecaterina Teodoroiu nu a fost singura româncă ce a dat dovadă de un curaj deosebit în timpul Primului Război Mondial. Elena Caragiani a fost una dintre cele mai interesante figuri din istoria României. Ea s-a născut în anul 1887, în Tecuci, în familia unui medic renumit. Încă din adolescență, Elena Caragiani a dovedit un apetit deosebit în sfidarea convențiilor. Mai întâi, ea a devenit un as al echitației, ajutată de un prieten, locotenentul de cavalerie, Mircea Zorileanu. Apoi, a beneficiat de reforma Educației inițiată de Spiru Haret și a devenit una dintre primele domnișoare din România care și-a luat licența în Drept, în condițiile în care, până atunci, științele juridice erau un domeniu rezervat bărbaților. Sub influența lui Mircea Zorileanu, Elena Caragiani a început să fie interesată de zbor. Tatăl ei, medicul Alexandru Caragiani, s-a opus, dar ea a fost încurajată de cumnatul ei, Andrei Popovici, viitor general de aviație.
Elena Caragiani a urmat cursurile unei școli de pilotaj din București, iar în 1912, alături de Mircea Zorileanu, a efectuat primul ei zbor. Autoritățile române au refuzat să îi elibereze brevetul de pilot, astfel că Elena Caragiani a plecat în Franța, unde, în 1914, a obținut un brevet de pilot recunoscut și de Federația Aeronautică Internațională. A devenit reporter de război și a publicat numeroase reportaje în presa franceză. Practic, ea a fost prima jurnalistă care a scris reportaje din avion.
În 1916, la intrarea României în Primul Război Mondial, Elena Caragiani a revenit în țară. A cerut să lupte ca aviator, dar a fost refuzată. Atunci, a cerut să servească drept curier și să transporte cu avionul medicamente pentru Crucea Roșie. Nu a primit aprobare nici pentru așa ceva, astfel că s-a înrolat infirmieră în Crucea Roșie Română.
A fost decorată de Familia Regală a României datorită curajului și devotamentului dovedite atât în tranșee, cât și într-un spital din Iași. După război, pentru că autoritățile române refuzau să îi accepte calitățile de aviatoare, Elena Caragiani a plecat în Franța, unde s-a căsătorit cu avocatul Virgil Stoenescu și s-au stabilit la Paris. Elena Caragiani a murit în Franța în 1929.
Marina Hociotă, călugărița care a mers pe front
O altă figură reprezentativă pentru ideea de femei implicate în efortul de război este Marina Hociotă sau maica Mina. Ea s-a născut în anul 1896 la Săliște, în Transilvania. La vârsta de 14 ani, Marina Hociotă a trecut Carpații în Regatul României și a plecat la mănăstirea Văratec, unde era călugăriță o mătușă de-a sa. La vârsta de 18 ani, Marina Hociotă a decis să se călugărească, la rândul ei, și a primit numele de Mina.
După intrarea României în Primul Război Mondial, maica Mina Hociotă s-a oferit voluntară și a lucrat ca infirmieră. Pentru curajul deosebit dovedit în bătălia de la Mărășești a primit dreptul să îmbrace uniforma militară și a primit rangul de sublocotenent. În vara anului 1917, în timp ce îi evacua pe răniți cu un tren sanitar, a fost grav rănită. A fost tratată la Iași, unde a rămas pentru a-i îngriji pe cei care sufereau de tifos. În anul 1918, prin Înalt Decret Regal, maica Mina Hociotă a fost decorată cu Crucea Comemorativă.
După război, s-a întors la mănăstirea Văratec, unde a rămas până la moartea mătușii sale, apoi s-a mutat la mănăstirea Nămăești din județul Argeș. La izbucnirea Celui de-al Doilea Război Mondial, maica Mina Hociotă a trebuit să se confrunte din nou cu ororile conflagrației. Ea a avut grijă de răniții care ajungeau la spitalul din Câmpulung Muscel. După război, ea a revenit la mănăstire. În anul 1968, cu ocazia a 50 de ani de la încheierea Primului Război Mondial, maica Mina Hociotă a fost decorată cu medalia Virtutea Militară. Ea murit în anul 1977, la mănăstirea Nămăești.
Femeile din sistemul medical din Imperiul Austro-Ungar. Cazul Marta Buteanu
Dacă în Regatul României Regina Maria organizase atât Crucea Roșie cât și Serviciul de Ambulanțe care îi purtau numele, în Transilvania, teritoriu încorporat părții maghiare a Imperiului Austro-Ungar în 1867, femeile apar în postura de asistente medicale, infirmiere, inedită pentru acea vreme. Chiar dacă, la început, acestea nu aveau cunoștinte medicale, cu timpul s-au instituit cursuri pentru calificarea lor. În unele cazuri când nu existau suficienți brancardieri, asistentele medicale și infirmierele mergeau pe front pentru a ajuta la aducerea răniților la locul de prim ajutor. Ele nu se îngrijeau doar de rănile fizice ale soldaților, ci și de cele invizibile, sufletești, după cum spune istoricul clujean Oana Habor.
Istoricul Oana Habor vorbește despre contribuția asistentelor medicale la efortul de război, dar și despre cazul special al medicului Marta Buteanu, prima femeie cu grad didactic universitar
Medicul Marta Buteanu a căzut victimă, la doar 30 de ani, gripei spaniole, pe care a contactat-o chiar în spitalul din Budapesta în care lucra.
Potrivit istoricului Oana Habor de la Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj, printre ultimele cuvinte ale Martei Buteanu se regăsesc și acestea: ”Am fost foarte fericită în ultimii ani. Nu am trăit degeaba”. Marta Buteanu este un exemplu pentru multele schimbări pe care le-a produs Primul Război Mondial. Rolul femeii se transformă. Ea iese din spațiul domestic și o regăsim , spre exemplu, în fabrici, spitale, ba chiar au existat cazuri de femei pe front, cu arma în mână.
