R
egina Maria a României a fost una dintre figurile centrale ale României din timpul Primului Război Mondial. Ea s-a născut în Marea Britanie, ca fiică a lui Alfred de Saxa-Coburg-Gotha, duce de Edinburgh, fiul Reginei Victoria, și a Mariei Alexandrovna, mare ducesă a Rusiei, fiica țarului Alexandru al II-lea. Maria s-a căsătorit în 1892 cu Principele Moștenitor Ferdinand al României, iar după ce s-a stabilit în România, a devenit una dintre cele mai iubite personalități. În anul 1914, după moartea Regelui Carol I, Maria a devenit Regină a României. De la bun început, ea a fost de partea Antantei și a luptat pentru intrarea României în război împotriva Puterilor Centrale.
Regina Maria, mama răniţilor
Încă din data de 15 august 1916, când România a declarat război Austro-Ungariei, Regina Maria a României s-a implicat în organizarea serviciului de Cruce Roșie, care se afla sub Înaltul Său Patronaj. Prima misiune asumată de Regina Maria a fost organizarea și coordonarea serviciilor de ambulanță care trebuia să îi preia pe răniții de pe front.
Istoricul Diana Mandache evocă personalitatea şi activitatea Reginei Maria din Primul Război Mondial
În noiembrie 1916, Regina Maria a plecat în refugiu la Iași, alături de ceilalți membri ai Familiei Regale, de Guvern, de Armată și de Parlament. În fiecare zi, Regina Maria se îngrijea de răniți, iar de multe ori, una dintre fiicele sale, Principesa Ileana, se afla alături de ea. Regina României vizita deopotrivă barăcile în care erau tratați răniții și cele în care zăceau bolnavii de tifos. Și aceasta în ciuda faptului că Familia Regală plătise tribut tifosului, prin moartea Principelui Mircea, cel mai mic dintre copiii Regelui Ferdinand I și Reginei Maria. Iată ce scria contele de Saint-Aulaire, ministrul Franței la București:
“În fiecare dimineață, Regina, în uniformă de infirmieră, însoțită de o doamnă de onoare și de un grup de brancardieri voluntari se duce la gară pentru a-i primi pe răniți. Regina înfruntă moartea și ceea ce este fără îndoială cel mai greu, depășește oboseala unei zile nu de opt ore, ci a unei zile care se întinde până noaptea târziu, cu șaisprezece, șaptesprezece sau optsprezece ore de muncă, pe cât de respingătoare pe atât de periculoasă, în mijlocul emanațiilor infecte ale cangrenelor. Când este vorba de Regina nu ne referim la curaj. Curajul presupune teamă și energia de a învinge. Sentiment necunoscut pentru o suverană a cărei îndrăzneală aduce a invulnerabilitate”.
Mărturia contelui de Saint-Aulaire, ministrul Franţei la Bucureşti
În total, Crucea Roșie a organizat în România 58 de spitale de campanie, în care au fost îngrijiți peste 150.000 de răniți. De asemenea, Crucea Roșie Română a asigurat hrana pentru militari și refugiați, precum și pentru populația din zonele afectate de lupte.
“Vreme frumoasă, însă foarte uscată și mult praf. Îndată, după dejun, plecai la vila Greierul ca să întreb de doctorul Clunet și de ceilalți bolnavi despre care aflasem că zac de tifos. Sunt foarte îngrijorată în privința doctorului Clunet. Ar fi tragic să cadă jertfă bolii cu care s-a luptat atât de vitejește. L-am găsit foarte greu bolnav, fără cunoștință, dar doctorul Le Laurier, care i-a luat locul, n-a pierdut orice speranță. Câțiva dintre ceilalți bolnavi erau mai bine. Vizitai fiecare sală și vorbii cu fiecare bolnav, care fu în stare să mă priceapă. Casa era scăldată de soare, însă camerele erau pline de suferință. Patru dintre surori sunt și ele bolnave; una bătrână e în stare foarte gravă. Sora Pucci, ca de obicei, era în picioare în plină activitate, făcând tot ce se putea pentru fiecare, totdeauna veselă, ba chiar uneori hazlie. Am cercetat pretutindeni până și spălatul rufelor, muncă la care pusese pe doi milițieni bătrâni, la fântâna din fundul grădinii. Zdrențăroșii moșnegi duceau dorul țigărilor și le primiră îndată de la mine. Drumul până la vila Greierul e din nenorocire atât de rău încât e aproape peste puterile omenești să-l faci. Îți zdruncină fiece mădular din trup, e un adevărat chin”, scria Regina Maria a României”.
Cum descria Regina Maria începutul zilei de 2 aprilie 1917, la Iași, în cartea sa, ”Povestea vieții mele”
În anii războiului, Crucea Roșie a facilitat corespondența dintre prizonierii de război și familiile lor. De asemenea, a trimis pachete cu mâncare, medicamente și haine prizonierilor români. Regina Maria a avut un rol decisiv în ajutorarea spirituală a soldaţilor. Împărţea cu dărnicie atât ciocolată şi ţigări, cât şi fotografii ale sale şi icoane.
Crucea Roșie, sub Înaltul Patronaj al Reginei Maria, și-a continuat activitatea și după încheierea războiului. Au fost organizate cantine care funcționau 24 de ore din 24 și care îi hrăneau pe foștii prizonieri care se întorceau acasă.
Colette Lahovary Plagino, doamna de onoare-voluntar
Un rol important în dinamizarea Crucii Roșii Române, l-au avut doamnele din înalta aristocrație care au urmat exemplul Mariei a României și s-au implicat în această activitate. Un bun exemplu în acest sens este cel al Colettei Lahovary-Plagino, fiica diplomatului Alexandru Lahovary și soția sportivului George Plagino, membru al Comitetului Internațional Olimpic. Colette Lahovary-Plagino a urmat, încă de la izbucnirea Primului Război Balcanic, cursuri de infirmieră. Timp de patru ani, ea a muncit ca voluntar în cadrul Spitalului Brâncovenesc. Aici, Colette Lahovary-Plagino a avut grijă de primii răniți care soseau de pe fronturile unde lupta Armata Regală Română. În toamna anului 1916, în condițiile în care începuse refugiul spre Iași, Colette Lahovary-Plagino a devenit șefa unei echipe de infirmiere care se ocupa de cei transportați cu un tren sanitar. Din primăvara anului 1917, ea a început să aibă grijă de bolnavii de tifos. Pentru munca sa, Colette a refuzat să fie plătită. Ea a acceptat doar rația de mâncare care i se oferea.
Istoricul Maria Ioniţă povesteşte viaţa şi activitatea Colettei Lahovary - Plagino
În vara anului 1917, ea a fost decorată cu Crucea Regina Maria. Însă ea a fost decorată atât de statul român, cât şi de cel francez (cu Croix de Guerre şi Médaille de la Reconnaissance Française). Colette Lahovary-Plagino a continuat să aibă grijă de răniți, bolnavi și invalizi, iar după sfârșitul conflagrației mondiale, a avut grijă de orfanii de război.
Sfârşitul vieţii ei nu a fost unul tocmai fericit. A ajuns să locuiască într-o cameră a servitorilor din fosta ei casă, naţionalizată de comunişti, şi să îşi câştige existenţa ca portar al clădirii pe care o deţinuse. Nu a primit niciun fel de pensie, ca recunoştinţă pentru participarea la război şi nu a fost recunoscută niciodată ca fiind un erou al României.
