P
lecarea bărbaților în putere în Marele Război a pus femeile, încă din 1914, în multiple ipostaze noi: cea de cap de familie, de administrator al bunurilor familiei respective, de muncitor în agricultură și în fabrici. O altă ipostază a femeilor este cea de implicare în creșterea copiilor rămași orfani, în urma războiului. Au existat importante reprezentante ale boierimii românești care s-au dedicat cauzei orfanilor, au deschis orfelinate chiar în casele lor, au hrănit populația sărăcită rămasă acasă și au făcut campanii caritabile de strângere de fonduri pentru susținerea efortului de război. În continuare, veți citi, vedea și asculta mărturii ale unor reputați istorici, despre aceste activități a femeilor românce de pe frontul de acasă și veți citi o parte din poveștile acestor femei curajoase.
Când femeile și-au asumat și muncile bărbaților
Una dintre cele mai bogate surse de informații cu privire la condiția femeilor, în timpul Primului Război Mondial sunt scrisorile trimise atât de acestea soților sau iubiților de pe front, cât și de soldați trimise acasă, mamelor, soțiilor/iubitelor. Istoricul clujean Ioan Bolovan, a publicat o parte dintre aceste scrisori în cartea sa ”Primul Război Mondial și realitățile demografice din Transilvania”, apărută la Editura Școala Ardeleană din Cluj-Napoca, în 2015. Istoricul Ioan Bolovan vorbește despre o schimbare radicală a statutului femeilor, în urma Primului Război Mondial.
Istoricul clujean Ioan Bolovan a studiat mii de scrisori trimise pe front sau de pe front, care conţin informaţii valoroase despre viaţa în acele circumstanţe
Un fond de peste 40.000 de astfel de scrisori a fost păstrat la Serviciul Județean Cluj al Arhivelor Naționale (SJCAN). Reproducem, mai jos, o parte dintre aceste scrisori.
Una dintre aceste scrisori este aresată lui Ion Tcaciuc din Găureni, de soția acestuia, Maria, care dorea să-i ridice moralul soldatului aflat în spital, după ce a fost rănit în război. Din scrisoare se înțelege cum femeia a preluat întreaga greutate a gospodăriei.
Scrisoarea către soldatul Ion Tcaciuc, trimisă de soția sa, Maria
“Dragul meu Ionică vă fac cunoscut că păpușoi am gătat de prășit și fânul l-am strâns în stog și grijă de casă să n-aveți că eu oi face cum mi-a ajuta D-zeu și tare frumos vă rog sa-mi scrieți ce-i cu D-ta că sunteți în spital că tare mare grijă am că nu știu de D-ta”, scria Maria, soția lui Ion Tcaciuc, din 12 iulie 1915.
Ipostazele femeilor, pe frontul de acasă au fost multiple. Despre aceste ipostaze, aşa cum reies ele din izvoarele istorice vorbeşte istoricul Lukács József, de la Muzeul de Istorie al Universităţii Babeş-Bolyai.
Istoricul Lukács József spune care sunt ipostazele femeilor, pe frontul de acasă
Cercetătorii Universităţii Babeş-Bolyai au realizat o întreagă expoziţie de cărţi poştale din Primul Război Mondial. Reproducem aici cartea poştală despre care vorbeşte istoricul Lukács József în interviul de mai sus.
Româncele, atât cele din Regat, cât și cele din Transilvania s-au implicat nu doar în menținerea gospodăriilor funcționale, ci și în susținerea efortului de război. La începutul anului 1917 a fost înființat la Iași Comitetul Central de Acțiune, ai cărui lideri au fost două femei – Olga Sturdza și Maria Balș. Aceasta din urmă conducea spitalul de fracturi instalat în Şcoala de Poduri şi Şosele. Comitetul se ocupa de coordonarea eforturilor de strângere de fonduri și organiza cantine pentru săraci, tabere pentru tineri și ateliere de cusut pentru armată. Femeile au avut astfel de inițiative în întreaga Moldovă.
Prinţesa Olga Sturdza era fiica principelui Alexandru Mavrocordat și a Luciei Cantacuzino-Pașcanu. Ea a găzduit 150 de elevi la moşia din Păuneşti, iar în timpul primului război mondial, în 1917, ea înfiinţează Orfelinatul ”Principesa Olga M. Sturdza”, în conacul său de la Miroslava, care mai apoi, în anul 1936, devine Şcoala Agricolă. Ea a înființat in timpul Primului Război Mondial Societatea pentru Ocrotirea Orfanilor de Război, prin care a adăpostit 340.000 de copii. Olga Sturdzda a fost și un artist plastic talentat. În anul 1924, ea a donat municipiului Iași, Monumentul Unirii, care a fost inaugurat în mai 1927, în prezența Reginei Maria. Sovieticii au dărâmat monumentul în anul 1947. Acum, în Iași există o replică a lui, în fața Universității de Medicină.
“Ascultând îndemnul cu deosebire scump cugetelor românești de a se vedea înălțându-se în Iași un monument comemorând Marea Unire, care aici s-a înfăptuit, am onoarea a vă aduce la cunoștință că de aproape cinci ani lucrez la un grup alegoric, înfățișând alipirea provinciilor la sânul Patriei-Mamă. Monumentul este aproape terminat și întrunește într-un grup de marmură, în înălțime totală de cinci metri, cinci figuri reprezentând: Patria Mumă, Transilvania, Basarabia, Bucovina și românii de pretutindeni, care au rămas în afara hotarelor noastre. Acest monument, în valoare de 2 milioane [lei] și care este aproape gata, îl dăruiesc Iașului. Voi supraveghea și îngriji personal instalarea monumentului”
Fragment din scrisoarea pe care Olga Sturdza a adresat-o Primăriei municipiului Iași, prin care își exprima intenția de a dona orașului Iași un monument de marmură simbolizând Marea Unire din 1918.
Implicarea femeilor în război a dus la destrămarea prejudecăţilor legate de rolul femeii în viaţa publică şi cea privată. Rolurile asumate de ele au demonstrat, încă o dată, că îi pot suplini pe bărbaţi şi că sunt egalale lor. Acest lucru a dus la mişcarea politică pentru emanciparea femeilor, care au cerut şi, în cele din urmă, dreptul de a alege şi de a fi alese, în cele mai multe dintre ţări, printre care şi România. Marele Război a avut ca rezultat nu doar realizarea României Mari, ci și o serie de schimbări profunde la nivel societal. Responsabilitățile care au apăsat, în anii războiului, pe umerii femeilor rămase acasă au dus și la o schimbare a opticii cu privire la rolul și locul femeii în societatea românească. Femeile au dovedit că pot face aproape orice muncă, chiar și cele care până atunci erau un apanaj al bărbaților. Femeile au condus singure gospodării, au făcut socoteli, au administrat bunuri, au organizat spitale și cantine, conduceau automobile, ba chiar au lucrat și în fabrici și uzine. Toate acestea, pe lângă rolul tradițional de creștere și educare a copiilor proprii sau îngrijirea orfanilor de război. Un prim semn al schimbării produse în societatea postbelică a fost una desprinsă din datele demografice: a crescut numărul divorțurilor, spun istoricii care au studiat documentele vremii.
Istoricul Ioan Bolovan punctează schimbările majore în statutul femeilor care au fost consecințe ale Primului Război Mondial
Dacă femeile au fost capabile să se descurce singure, cu succes, în anii războiului, ele nu înțelegeau de ce nu pot avea un rol hotărâtor și în viața politică a țării, de exemplu. După modelul sufragetelor din alte țări, femeile românce s-au organizat în societăți care au militat pentru introducerea votului universal, nediscriminatoriu de gen. Acest lucru s-a întâmpat, formal, prin Legea electorală din 1926. Personalități precum Alexandrina Cantacuzino, Calypso Botez sau Ella Negruzzi (prima femeie avocat din România) au militat pentru dreptul femeilor la vot. Însă victoria lor a fost doar una parțială: la vot aveau dreptul doar femeile cu carte, de peste 30 de ani. Ele au făcut parte din Societatea Ortodoxă Națională a Femeilor Române.
Alexandrina Cantacuzino a dominat mişcarea de emancipare socio-culturală şi politică a femeilor din perioada interbelică. Alexandrina Cantacuzino s-a născut la 20 septembrie 1876, în comuna Ciocăneşti, judeţul Ilfov, fiind fiica lui Theodor Pallady (1853-1916), ofiţer de carieră provenind dintr-o veche familie boierească din Moldova, şi a Alexandrinei Kreţulescu (1848-1881) membră a unei renumite familii boiereşti valahe. După moartea mamei sale, aceasta va fi adoptată şi crescută de către o mătuşă din familia Ghica, fiind apoi trimisă la studii în Franţa.
S-a căsătorit cu politicianul conservator Grigore Gheorghe Cantacuzino (1872-1930), fiul lui Gheorghe Grigore Cantacuzino supranumit Nababul, fiind una dintre figurile marcante ale Partidului Conservator şi cel mai înstărit latifundiar al momentului.
Istoricul Maria Ioniță vorbește despre personalitatea și activitatea Alexandrinei Cantacuzino, inclusiv pentru obținerea dreptului de a vota pentru femei
Contribuţia Alexandrinei Cantacuzino în direcţia emancipării socio-culturale şi politice feminine dar şi a obţinerii vizibilităţii acestei mişcări la nivelul opiniei publice este una fundamentală. Puțini sunt cei care știu că, după încheierea Marelui Război, inițiativa ridicării unui mausoleu la Mărășești a fost luată la Congresul Societății Ortodoxe Naționale a Femeilor din România, desfășurat în 1919, iar această societate a fost fondată în 1910 de mai multe doamne din înalta societate, printre care Alexandrina Cantacuzino, Anastasia Filipescu, Elena Odobescu și Eliza Mavrocordat. Alexandrina Cantacuzino a avut un rol important și în strângerea fondurilor și în realizarea efec-tivă a Mausoleului de la Mărășești. Proiectul a fost semnat de arhitectul George Cristinel.
În Mausoleul de la Mărășești regăsim, pe lângă mormintele marilor conducători de oaste care au dus la victoria finală, locul de veci al unei alte eroine. Măriuca Zaharia, avea doar 12 ani când a murit, dar și-a câștigat numele de eroină națională prin faptul că nu i-a fost frică să ajute Armata Română. Este încă un exemplu de contribuție feminină românească la Marele Război.
